sâmbătă, 25 aprilie 2009

Pa dosar

Seara o gasi pe Marga citind ultimele file din dosarul de la Minister. Il citise deja de trei ori in ultimele doua zile si decise ca ce nu i-a ramas pana acum in cap, nici nu ii va ramane. Il lasa pe masa de la bucatarie, se ridica si se intinse zgomotos.

Angel isi facu aparitia si se alinta printre picioarele ei. Apoi o conduse miorlaind la frigider in speranta ca va primi ceva de mancare. Marga deschise frigiderul si lua un plic de Happy Wiskers cu miel si un iaurt cu capsuni pentru ea. Ii puse lui Angel mancarea in castronul cel nou apoi isi lua o lingurita din sertarul bufetului si se aseza la masa. Trase dosarul in fata ei si se apuca sa manance lent din iaurt.

Nu o mai interesa continutul dosarului ci modul in care avea sa dispara. Dupa calculele ei, cele 48 de ore aveau sa expire in urmatoarele cinci minute.

La a treia lingurita de iaurt, evenimentul se petrecu. O flacara albastra inghiti dosarul pentru o fractiune de secunda si lasa in urma ei o dara de cenusa. O pala de vant venita de nicaieri spulbera cenusa de pe masa eliminand astfel orice urma a existentei dosarului.

Angel care parce simtise valul de energie ce strabatuse camera o fixase cu privirea pe Marga parca incercand sa afle din privirea ei ce se intamplase.

-N-ai tu treaba. Hai termina de papat si sa mergem la culcare. Mai avem doar o zi de trandavit si apoi la munca cu noi.

miercuri, 22 aprilie 2009

Afara la aer

Aer...aer si libertate... Marga iesi pe usa blocului si dadu de niste alei placute, nici prea late, nici prea inguste, incadrate de garduri vii. Cu fiecare pas muschii se incordau mai tare amintindu-i de cum era sa traiesti. Brusc ii veni un chef nebun sa isi incerce noul corp. Ignora faptul ca era pe tocuri si o luo la fuga pe aleile intortocheate. Stanga, dreapta, dreapta, stanga, drept, stang, drept... Se opri numai cand in fata ei aparu o gaura in gardul viu. Nu era prea mare dar destul cat sa se intrezareasca prin ea iarba frageda de un verde intens. Se apropie usor, parca sa nu sperie firele de iarba cu prezenta ei, si se strecura abil prin gard. Se descalta si facu cativa pasi prin iarba ce inca mai pastra amintirea stropilor de roua. Era o senzatie placuta, racoroasa. O senzatie cum nu mai experimentase de prea mult timp.
Se uita spre pamantul moale si izbucni in ras. Isi vazu hainele "moderne" si isi aminti de ce iesise din casa. Isi nota in minte ca trebuie sa isi ia si o pereche de incaltari sport si un training. O sa alerge zilnic pe aleile cu gard verde. Asa o sa se mentine in forma si o sa se si bucure de noul ei corp.
Isi amintea fiecare strada din Bucuresti pe care fusese in viata anterioara, ba chiar constata ca ii erau cunoscute si unele strazi pe care nu calcase niciodata. Dar asta nu i se parea ciudat. Stia ca in momentul trecerii luase cu ea un bagaj mare de cunostinte...si nu toate ale ei.
Intra in primul magazin cu haine ce ii iesi in drum si fara prea mult efort ochii cateva haine care ii placeau. Le proba, umplu doua sacose si plati cu cardul. Stia ca nu are limita de credit, scria in dosar.
Magazin dupa magazin, raft dupa raft, umeras dupa umeras, Marga reusi sa adune sapte sacose pline cu haine, doua cu pantofi si una cu produse cosmetice. In drumul spre casa nu se putu abtine sa nu intre intr-un Pet Shop si sa ii cumpere lui Angel un castron colorat pentru mancare. Doar era noul ei prieten si vecin de apartament.

duminică, 19 aprilie 2009

Identitate noua

Nume: Cosasu
Prenume: Marga
Data nasterii: 13-IV-1978
Locul nasterii: Bucuresti
Stare civila: necasatorita
Adresa: Str. Decadentei nr. 274, Bl. N4, Sc. B, Et.2, Ap.30
Telefon fix...
Telefon mobil...
bla...bla...bla...
Animal de companie: Angel
Cand citi numele pisicii, Marga (pentru ca acesta este numele ei de acum inainte) pufni in ras improscand pe peretii bucatariei gura de cafea pe care tocmai o sorbise. Ironiile se tineau lant...era nascuta pe 13, statea pe strada Decadentei, avea o pisica neagra numita Angel...oare ce mai urmeaza? Oricum, era clar, cineva isi pusese imaginatia la contributie pentru a nu o lasa nici o clipa sa uite de unde a venit.
Culoarea preferata: gri
Floarea preferata: iris
bla...bla...bla...
Deja erau prea multe informatii. Avea nevoie de o gura de aer, avea nevoie sa vada oameni, sa socializeze, sa schimbe macar doua cuvinte cu cineva care nu fusese mort de curand.
Merse in dormitor si deschise sifonierul. Dezastru. Persoana care se ocupase de achizitionarea vestimentatiei ei probabil ca a trait undeva pe la inceputul anilor '70...intr-o grota. Hainele erau toate numai culori inchise, rochii lungi, camasi de dantela si fuste mult sub genunchi.
Nu, nu, nu...asa ceva nu se poate. Cum sa se imbrace ea asa...pe cine a omorat?!? E clar, se cere o sesiune de cumparaturi.
Zis si facut. Alese cu greu niste haine din sifonier, se imbraca, isi puse o pereche de pantofi evident negrii, isi lua geanta dupa ce verifica prezenta portufelului si a cardurilor aferente, insfaca din yala cheile si iesi intr-un final pe usa.

miercuri, 15 aprilie 2009

Mic dejun in doi

Lumina puternica trecea printre vergelele jaluzelei alergand jucausa pe chipul ei obosit. Rigora, vadit deranjata din somnul ei fara vise, deschise ochii si ii inchise imediat la loc. Lumina era deranjanta. Dupa cateva incercari reusi sa tina ochii deschisi. Privi in jur si vazu ca se afla intr-o camera mare zugravita in nuante calde de verde. In fata patului cu baldachin statea un cufar frumos sculptat. In dreapta era un sifonier din lemn masiv cu doua oglinzi generoase iar in stanga se afla usa spre hol si o masuta de machiaj. Pe taburetul din fata masutei statea aceiasi pisica neagra pe care o vazuse in toiul noptii, imediat dupa trecere.
Vazand ca a fost observata si ca noua ei stapana se trezise, pisica facu un salt gratios si ateriza pe plapuma pufoasa cu care era invelita Rigora.
Privi pisica cu atentie si ramase uimita de contrastul dintre blana neagra ca smoala si ochii galbeni in care se putea citi istetimea felinei. Intinse mana sa o mangaie iar pisica veni in intampinarea ei torcand placut.
Dupa cateva minute de harjoneala, pisica facu inca un salt si ateriza in cadrul usii ce ducea spre hol. Mieuna si pleca agale in directia in care banuia Rigora ca se afla bucataria.
- Asadar ti-e foame..bine... ce-i drept ar merge un mic dejun si o cafea. Da, o cafea mare cu doua linguri de inghetata de vanilie, cu frisca si cu fistic pisat.
Deschise frigiderul si il gasi ticsit cu de toate. Ii spusesera cei de la Minister ca o asteapta o casa dotata cu tot ce ii trebuie, dar nu se gandise ca va gasi si frigiderul plin cu ce ii placea ei. Pe una din policioarele de pe interiorul usii stateau aliniate pliculete de Happy Wiskers din diferite tipuri de carne.
- Ia sa vedem ce papi tu azi? spuse Rigora uitandu-se jucaus spre pisica. Avem ton, miel cu mazare, vitel cu mor...(un mieunat puternic o intrerupse in mijlocul cuvantului) ...covi... Ma, da stiu ca nu o duci rau. Ok, vitel sa fie.
Desfacu plicul si se indrepta spre castronul asezat sub geam. In drum zari dosarul de pe masa. Era dosarul despre care ii povestisera cei din Minister. Dosarul cu toate datele despre noua ei viata.
Trebuia sa il citeasca...dar dupa micul dejun...la o cafea...

marți, 14 aprilie 2009

Trecerea

Un junghi ii strafulgera locul unde candva ii batea inima. Transpiratii calde si reci se alternau cu o viteza mult prea mare. Toti muschii ii tremurau si antrenau in dansul lor oasele, cartilagiile, pielea si chiar si patul care incepuse sa se miste pe parchetul lucios din cauza vibratiilor. Camera se invartea, tamplele ii zvacneau iar ochii incercau din toate puterile sa isi paraseasca orbitele.
Primul gand al Rigorei fu ca viseaza. Ca are unul din nenumaratele ei cosmaruri, dar in niciunul nu aparea imbracata in muschi si piele, nu avea ochi si nici inima. Si atunci o lovi...era trecerea. Sufletul ei era trimis inapoi in lumea celor vii.
Cu toata durerea ce o apasa si cu toata ameteala ce nu-i dadea pace, avea totusi senzatia ca gandirea inca ii functioneaza coerent.
Brusc totul inceta; durerea, ameteala, tremuratul, transpiratiile, tot. Simti ca ceva e in neregula, ca ceva rau s-a intamplat sau ca urmeaza sa se intample.
O mana o prinse de umar si o intoarse brutal. Simti cum ceva o loveste in burta si recunoscu conturul unui picior incaltat cu un bocanc de armata. Pe brate ii aparura niste santuri adanci ce colcaiau de sange si care se mareau pe masura ce unghiile negre ale unei maini osoase o loveau cu putere.
Realiza ca era prinsa intre lumi, in locul in care erau exilati cei ce nu se mai puteau intoarce la viata si care nu reuseau sa se integreze in lumea de dincolo.
O voce cunoscuta isi facu aparitia printre urletele celor ce o loveau.
- Rigora, sunt profesorul Decimus. Imi cer scuze pentru ce se intampla. Am fost intrerupti in mijlocul ritualului de trecere si a trebuit sa asteptam plecarea intrusului. O sa continuam imediat. Trebuie sa rezisti, nu ai de ales...
Si vocea pieri. Din pacate, loviturile nu numai ca nu disparusera o data cu vocea, dar se si intetisera. Acum cineva o tragea de par in timp ce limba ii era smulsa din gura cu o pensa chirurgicala ruginita. Trebuia sa indure, asa cum a spus si Decimus, nu avea de ales. Incerca sa se gandeasca la ceva placut dar nu ii venea nimic in minte. Parca totul ar fi fost sters cu un burete magic. Totul in afara de ceva... Imaginea pozei barbatului cu ochi caprui. Se agata de acea imagine si astepta zambind sa se termine calvarul.
Durerea incepu sa scada, pielea nu ii mai sangera asa de rau, capul nu se mai invartea asa de repede. Si iarasi tacere.
Peste cateva clipe simti atingerea rece a unui asternut de matase pe pielea ei goala. Obrazul si-l simti atins de ceva cald si umed. Dupa cateva minute reusi sa desluseasca in lumina palida din incapere sursa acelei senzatii. O pisica o lingea pe fata.
"O pisica neagra...ironic, nu? Deci trecerea reusise intr-un final."
Lesina...

O ultima noapte

- Buna ziua domnule administrator, Rigora sunt. V-am sunat sa va rog sa ma scoateti de la intretinere.
- Buna Rigora. Ce s-a intamplat? Te muti de la noi din bloc? Te-a deranjat iar vecinul de la 4 cu muzica lui infecta?
- Nu, nimic de genul asta. Am primit un loc de munca mai bun in alta zona si trebuie sa ma mut acolo. E la 4000 de kilometrii de aici si mi-ar fi cam greu sa fac naveta, nu-i asa?
- Hehehehe, da, ar fi cam greu... Bun, am inteles. Si cu ce data vreti sa se faca modificarea?
- Pai cu data de maine. Banii pentru ce mai aveam de plata vi i-am lasat intr-un plic in cutia dumneavoastra postala.
- Da, e ok asa.
- Multumesc. O zi buna in continuare.
- Drum bun si sa nu ne uiti. La revedere.
O oarecare melancolie o cuprinse. In anii petrecuti aici isi facuse cativa prieteni, prieteni pe care acum ii mintise si pe care ii parasea. Dar cu siguranta niciunul din ei nu i-ar fi reprosat nimic daca ar fi aflat adevaratele ei motive de plecare.
Era ora 17:30 cand privirea i se opri pe ceasul de pe peretele bucatariei. Cina era aproape gata asa ca Rigora se se apuca sa-si aseze tacamurile si farfuria pe masa. Era ultima ei seara acolo asa ca era hotarata sa o petreaca cat mai bine. Isi gatise niste peste cu cartofi natur peste care presarase niste patrunjel. Alturi era o sticla de sampanie scumpa desfacuta cu care sa grabeasca pe gat mancarea.
Din sufragerie se auzea cea mai noua melodiea lui Elvis. Era de pe cel de-al treilea album lansat post mortem si se afla de 5 saptamani pe primul loc in topurile celor mai mari posturi de radio din lumea asta. Fredonand intre doua inghitituri simti cum un nou val de melancolie o cuprinde si scutura energic din cap parca pentru a alunga aceasta stare.
Spala vasele, le sterse cu o carpa moale si le puse la locul lor in bufet. Mai aranja una alta prin casa nefiind sigura cand si daca isi va mai revedea lucrurile, se schimba in pijama si se baga in pat.
Auzise despre trecere dar nu o experimentase niciodata...si cica prima data e cel mai rau. Dealtfel multe lucruri se imbunatatesc dupa prima experienta.
Adormi zambind.

duminică, 12 aprilie 2009

Intrebari cu raspuns la dosar

- Buna dimineata domnisoara Mortis. Va rog frumos sa luati un loc. Doriti sa trimit pe cineva dupa o cafea?
- Buna dimineata. Nu, multumesc, am baut deja cam multa.
- In regula, atunci sa incepem. Ne cerem scuze pentru absenta colegilor nostri, dar au de rezolvat o problema urgenta pentru minister si prezenta lor a fost solicitata in alta parte. Oricum, vor fi informati in amanunt de discutia de azi. Deci...ce decizie ati luat?
- Pai... am decis sa accept. Dar as mai avea nevoie de cateva detalii daca se poate.
- Mi-e teama ca nu se poate. Tot ceea ce tebuia sa stiti in momentul asta se afla in dosarul pe care nu ma indoiesc ca l-ati citit cu mare atentie. Orice alte informatii care se vor dovedi necesare sau relevante le veti primi ulterior de la unul din noi.
- Am inteles.
- Bun. Aveti doua zile sa va pregatiti de plecare. Daca trebuie sa anuntati pe cineva unde si de ce plecati, va rugam sa le povestiti ca ati primit un loc de munca mai bine platit undeva foarte departe. Asta e si povestea pe care o va promova ministerul. Din momentul acesta nu vorbiti cu nimeni despre acest proiect, nici macar cu noi. Va rezolvati problemele si asteptati linistita trecerea. Dupa cum ati citit in dosar, acolo, va asteapta o viata noua cu tot ce implica ea. Aveti un apartament complet mobilat, situat la doar 5 minute de centrul orasului, o biblioteca plina cu toate cartile de medicina care v-ar putea interesa, carnet de sofer, masina, prieteni si chiar o pisica. Pe masa din bucatarie va asteapta alt dosar in care aveti notate toate detaliile noii dumneavoastra vieti. Data nasterii, cuoarea preferata, numele pisicii...tot. Aveti doua zile sa memorati dosarul dupa care acesta se va dematerializa. Asta a fost tot. Va doresc o zi buna. Puteti pleca acasa. A, si va recomandam sa va odihniti. Trecerea nu e o experienta tocmai placuta.

marți, 7 aprilie 2009

Dosarul

Ajunsa acasa isi turna un pahar de whisky, se tranti pe canapea si intinse mana spre dosarul care statea ademenitor pe masa din fata ei.

Timp de trei ore intinse si isi retrase mana intr-un joc chinuitor de du-te-vino. Intr-un final paru ca decizia e luata. Trase dosarul aproape de ea si fara sa il deschida isi plimba degetele peste cantul filelor incercand sa le estimeze numarul... 25... 25 de pagini pline de informatii secrete numai pentru ochii ei. Stia ca trebuie sa le parcurga mai devreme sau mai tarziu iar “devreme” trecuse de mult.
Era 1 noaptea cand dosarul se deschise in bataia puternica a unei pale de vant intrata pe geamul uitat deschis. Rigora sari ca arsa din somnul fara vise in care picase si ochii ii cazura pe pagina care se grabise sa i se arate. Privirea ii fu intoarsa de o pereche de ochi caprui care straluceau sagalnic dintr-o poza atasata paginii din dosar.
Rigora, vadit mult mai interesata de continutul dosarului, lua poza in mana stanga, ii zambi si o aseza pe masa langa dosar in asa fel incat sa fie in permanenta la vedere.
“Ia sa vedem noi, frumosule, ce e cu tine...” spuse catre poza si deschise dosarul la prima pagina. Foaie cu foaie, dosarul isi dezvelea misteriosul continut. Fiecare pagina aducea un rid pe fruntea Rigorei, iar fiecare privire fugara aruncata pozei de pe masa il stergea.
De-abia spre sfarsitul lecturii chipul cosasei se lumina puternic, semn ca in sfarsit lucrurile capatau un sens. “Asadar asta vor de la mine?!? Asta e misiunea secreta pe care mi-au pregatit-o. Perfect!”
“Deci sa recapitulez:
- Ma intorc in lumea celor vii (nimic anormal inca)
- Imi pastrez toate amintirile din lumea asta si le capat si pe cele din viata mea anterioara (nemaiintalnit de ciudat...nu am mai auzit de asa ceva si sunt convinsa ca nici o carte de istorie a Vietii de dupa nu a consemnat vreun eveniment similar)
- Trec iar de partea baricadei care se ocupa cu salvatul vietilor in rol de rezidenta in an final (o sa fie interesant sa retraiesc rezidentiatul cu mintea de acum...nu tu tocit pentru examene... nu tu nopti dormite cu capul pe mesele bibliotecii universitatii...doar distractie si...distractie. Bine, hai, si niste practica, pana una alta n-am mai pus mana pe bisturiu de 6 ani lungi)
- Dau coasa si primesc in schimb bisturiul
- Il caut pe tanarul din poza, il fac sa se indragosteasca de mine si aflu tot ce se poate despre el (acum chiar ca mi-au starnit curiozitatea...ce e oare asa de important de aflat despre tipul asta de merita atata deranj si incalcarea atator legi?)
“OK. Intram in joc!”
Doua ore de somn, un dus, micul dejun servit in drum spre usa in timp ce ma incalt si am plecat spre intalnirea ce are sa imi schimbe “viata”.

luni, 6 aprilie 2009

Ziua cea mare

Doi arhangheli si doi demoni imbracati la costum negru stateau de partea cealalta a mesei. Se vedea de la o posta ca sunt din conducerea Ministerului de Tranzitie si Dezintegrare…Total neinteresant…Rigora ii stia de mult, inca de cand s-a angajat in minister. O a cincea persoana din incapere ii captase ei atentia, o figura scheletica cu obrajii supti si cu tenul scorojit parca de trecerea timpului. Era o fata pe care nu o mai vazuse de mult asa de aproape. Decimus Veritas, primul cosas mentionat in analele ministerului, autorul a mai mult de jumatate din literatura de profil, profesor universitar la Universitatea de Stiinte Morbide si sef de catedra la Dezintegrare. O prezenta stranie care o puse pe ganduri, mai ales ca nici nu stia de ce fusese chemata acolo.
- Buna ziua domnisoara Mortis! rosti pe un ton linistitor unul din arhangheli. Poftiti, luati un loc! Ne bucuram ca ati reusit sa ajungeti intr-un timp asa de scurt. Stiti despre ce e vorba?...sau nu v-a informat secretara? Aaa, ce distrat sunt, am uitat ca nu i-am spus secretarei decat sa va cheme de urgenta…ma intelegeti…asa ceva important nu poate ajunge la urechile oricui…
Tocmai cand se pregatea sa deschida Rigora gura, vocea profesorului Veritas umplu camera:
- Normal ca nu te intelege Angius. Sarmana fata habar nu are despre ce vorbesti. Nu i-a spus nimeni si vad ca nici tu nu te grabesti sa o faci. Propun sa nu ne mai lalaim aiurea si sa trecem la subiect.
- Desigur, Decimus, ai dreptate. Domnisoara Mortis, presupun ca prezentarile nu isi mai au rostul…pe noi ne stiti, iar pe profesorul Veritas sunt convins ca l-ati cunoscut in facultate si ca probabil i-ati fost si studenta. Ok, ceea ce va voi dezvalui in seara asta e de prisos sa mai spun ca trebuie sa ramana doar intre noi si peretii acestei camere. Ministerul are nevoie de serviciile dumneavoastra.
- Dar, indrazni Rigora, credeam ca lucrez deja pentru minister…
- Mda, pertinenta observatie. Permiteti-mi sa reformulez: Ministerul are nevoie neoficial de dumneavoastra. Aveti aici un dosar cu toate datele misiunii. Il veti lua si veti merge direct acasa. Nu va opriti nicaieri, nu vorbiti cu nimeni.. Maine dimineata la ora opt ne intalnim aici ca sa ne comunicati raspunsul. Sunteti libera... A, si stati linistita...se ocupa deja altcineva de cazurile dumneavoastra zilele astea.
Drumul spre casa paru de zece ori mai lung si mai anevoios. Inima ii batea din ce in ce mai tare, mainile ii ardeau de nerabdare sa scoata dosarul din geanta si sa il rasfoiasca, iar in mintea ei era un tumult de neoprit. De ce ea? Ce era acea misiune importanta pe care ministerul vroia sa i-o incredinteze ei? Ce s-ar intampla daca ar refuza? Oare o sa vrea sa accepte sau sa refuze? Oare o sa aiba de ales?
Privirile trecatorilor o deranjau. Parca toata lumea stia ca ea are un secret in geanta si toti ar fi vrut sa afle in ce consta. Gesturi care in mod normal pareau cat se poate de comune si de banale acum capatau conotatii nebanuite. Stranutul unei femei era un semnal secret pentru a fi atacata, pasii grabiti care se auzeau in spatele ei erau cu siguranta ai unui urmaritor platit sa ii afle secretul...
“Gata, toate astea trebuie sa inceteze. Incep sa devin paranoica si asta nu ma ajuta. Nimeni nu stie cine sunt si nimeni nu banuieste ce am in geanta...nici chiar eu.”
Gandul acesta ii aduse un zambet pe buze si o oarecare liniste pe drumul spre casa.

Aniversare

Zi dupa zi, noapte dupa noapte, accident dupa accident, timpul se scurgea parca prea repede pentru Rigora. Maine aveau sa se implineasca sase ani de cand murise si ajunsese aici si ca in fiecare an Ministerul ii va organiza o petrecere. O sa fie un fel de petrecere de “La multi ani!” Hmmm... Implinea sase ani de viata...de viata de dupa viata...
Gandurile incepura sa ii alerge si lasara repede in urma petrecerea si Ministerul si se opri la crampeiele de amintiri pe care le pastrase cu ea cand isi facuse trecerea.
Mult nu mai tinea minte. Stia doar ca fusese medic neurochirurg, ca iubea poezia si zapada, ca singura ei familie era mama ei si ca murise intr-un accident stupid la 31 de ani.
Da, da, accidentul si-l amintea foarte bine... Era primavara, 15 martie mai exact, natura incepuse sa isi intre in drepturi, si soarele stralucea voios pe un cer senin. Astepta metroul fredonand un refren inventat de ea care o amuza teribil...
“Oare ingerii cad? Oare ingerii mor?
Oare ingerii plang cateodata de dor?
Oare ingerii zboara spre lumina usor?
Oare ingerii merg pe sosele de nori?”
Curentul de aer ii mangaia fata si ii ravasea parul in timp ce metroul se apropia de statie. In spatele ei, niste pusti de liceu se harjoneau imbrancindu-se si radeau zgomotos.
Unul din ei se lovise de spatele ei si o propulsa intr-o fractiune de secunda pe sina metroului care intra in viteza in statie. Urma inca o lovitura si durerea se imprastie in tot corpul. Liniste...de undeva din departare se auzea o voce stranie si gajaita fredonand o melodie din care se intelegeau doar cateva cuvinte...
“Oare .......... cad? Oare .......... mor?
Oare ........... plang .........................?
................... zboara spre lumina ......
........................... pe sosele de nori..”
Hei, dar asta era refrenul ei. Ce-i drept avea mai putine cuvinte si nu mai parea asa de amuzant. Mesajul o lovi brusc in moalele capului. Rase...probabil ca nu mai avea un moale al capului dupa izbitura cu metroul. Bine ca macar mai avea simtul umorului.
Deci asta e senzatia pe care o ai cand mori?!? Mereu se intrebase cum o fi pe lumea cealalta...dar oare era pregatita sa afle?
Si au trecut sase ani. In unele nopti inca mai aude refrenul distorsionat din ziua mortii. Intr-o zi s-a intalnit si cu pustiul din cauza caruia a ajuns pe sinele metroului...murise de o supradoza la numai doi ani de la accident.
Sase ani si maine avea petrecere. Stia ca va vedea acolo multa lume...unii morti inaintea ei, altii morti de mana ei. Lume cu care reusise sa se imprieteneasca mai mult sau mai putin.
Gandurile apasatoare ii fura insa intrerupte de soneria telefonului mobil. Nimic altceva decat imnul funebru.
O voce blanda saluta politicos si se recomanda:
- Buna seara doamna Mortis! Sunt Corsia, secretara Ministrului de Tranzitie si Dezintegrare. V-am sunat sa va comunic ca maine dimineata sunteti invitata la noi la minister. Din pacate nu va pot da mai multe detalii. Ma scuzati de deranj. O seara buna in continuare. A, si va rog sa fiti la minister la opt fix...stiti cat uraste Ministrul lipsa de punctualitate.
- Da, multu....
Nu apuca sa termine cuvantul ca tonul isi facuse aparitia semnalizand clar sfarsitul convorbirii. Clar, femeia asta fusese robot telefonic intr-o viata anterioara, isi zise Rigora in gand si zambi.
Probabil ca vroiau sa ii aminteasca sa nu invite prea multa lume la petrecere pentru ca criza economica afectase tot si ministerul cauta solutii sa reduca cheltuielile. Si totusi, asta putea sa ii spuna si secretara la telefon. Nu era nevoie sa o cheme din timpul programului doar pentru atata lucru.
Variante alternative se infiripau in capul ei, dar din fericire stia ca nu e cazul sa plece urechea la urzelile ce se teseau in capul ei. Cand e vorba de Ministru, nimic nu e simplu. Nu are rost sa imi pierd noaptea fabuland.
Isi puse pijamaua, se baga in pat si stinse veioza in forma de craniu de elan.

duminică, 5 aprilie 2009

Noapte

Aud voci. Sau….sau mi se pare? Nu, le aud din ce in ce mai clar si mai tare… Aud o voce de copil care ma striga pe nume si ma roaga sa ma joc cu el. Oare cine e si de unde imi stie numele? As vrea sa il intreb dar nu stiu daca ma poate auzi si el. Incerc sa deschid gura si sa articulez ceva dar nu pot, gura imi e inclestata si refuza sa se deschida. E ca si cum ar fi stransa intr-o chinga invizibila.
Brusc copilu tace si vocea lui vesela e inlocuita de vocea stridenta a unei adolescente: “De ce? De ce s-a intamplat asta? N-am gresit cu nimic nimanui, suntem oameni buni….de ce? Maine aveam balul de absolvire…” Si fata tace.
Din intuneric se desprinde o umbra ce prinde contur pe masura ce se apropie de fata mea. Ma feresc. Umbra era un pumn si in spatele lui, iesit din ceata, e un barbat. E inalt si bine facut, are fata incrancenata si plina de sange. La spate se vede cum ii atarna zdrobita mana stanga, prinsa de corp doar de o fasie groasa de piele. Acum inteleg… Azi am provocat un accident in lant pe autostrada. Ei erau intr-una din masini…dar…jur…erau pe lista… toti erau pe lista…am verificat de trei ori… Nu, nu aveam cum sa gresesc, nu am gresit in 5 de ani si nu s-a intamplat nici acum.
Doi ochi…doi ochi blajini se desprind din intuneric. Calm, fara graba, se apropie . In jurul lor apar detaliile fetei si un trup de femeie. Privirea care ma fixeaza e deopotriva mustratoare si intelegatoare….probabil ea intelege ca nu a fost decizia mea…eu doar execut. Nu intreb si nu comentez. E pe lista, trebuie sa moara. Asa e dintotdeauna si asa va ramane. Nu eu fac lista, nu eu judec oamenii. Eu doar execut.
Femeia a dispaut, si tocmai cand ma bucuram ca s-a terminat totul, simt cum cineva ma trage de roba si aud din spatele meu glasul copilului care ma roaga sa ma joc cu el. Inca un “De ce?” si inca un pumn zboara spre mine. In ceafa simt privirea mustratuare a femeii… Sute de maini se reped spre mine…chipuri, voci, urlete… Pe unele le recunosc pe altele nu. Nici nu trebuie…sunt cei pe care i-am omorat in cei 5 ani de cand am primit “slujba”. Mainile lor se reped spre mine, ma apuca si incep sa traga in toate partile. Articulatiile ma dor si simt cum fiecare os din corp vrea sa se desprinda si sa se elibereze de presiunea la care e supus. Explodez, ma imprastii in negura care ma inconjoara si ma trezesc plina de sudoare.
A fost un vis, un vis pe care il am din ce in ce mai des. Oare incep sa am resentimente? Oare incep sa am sentimente? Oare imi pierd mintile? Am mai auzit de cazuri cand Cosasii au avut astfel de simptome si asta a dus la demiterea lor din functie si la eliminarea lor. Pana la urma urmei nimic nu e mai rau decat un calau care se indoieste de corectitudinea actiunilor lui. Clar innebunesc.
Eu le-am spus sa ma lase in domeniul medical ca doar am lucrat pe chirurgie o viata intreaga - asta cand eram in viata – dar ei nu si nu; cica ma potrivesc mai bine la rutier, ca am potential si ca au nevoie de cineva de incredere acolo. N-am avut de ales, am ajuns Cosasa la rutier. Acum in loc sa iau vietile cu coasa, sparg cauciucuri, tai cablurile de la frane, calculez traiectorii… Nu e normal, nu e normal...

O zi de lucru

Ora 6:30 dimineata. Patul de lemn incepe sa vibreze in armonie cu taraitul ceasului desteptator. Plapuma sare de pe pat si doua picioare lovesc podeaua cu un zgomot sec. Corpul i se intinde atat de tare incat lasa impresia ca e gata gata sa se desfaca in orice moment din toate articulatiile. Se indreapta fara nici un fel de graba spre baie, se spala pe ochi si se baga sub dus.

Micul dejun il serveste in bucatarie pe o masuta mica din fildes si corn de cerb. Doua sandwich-uri si o omleta cu branza. Oricum, nu se simte satula…

Iese pe usa si se indreapta cu pasi mari spre statia de autobuz…e in intarziere si nu ii place lucrul asta. Azi se ocupa de un spital si de obicei la spital astepti mult ca sunt multi pacienti pe liste.

Coboara din autobuz si isi ia in viteza o cafea de la buticul din fata spitalului. O bea din doua inghitituri si mareste iarasi pasul. Intra in holul mare si se opreste in fata ghiseului de informatii. Baga mana rece in pelerina si scoate la lumina o bucata de hartie. O despatureste si o netezeste cu podul palmei. De pe fata osoasa, fara nici un fel de mimica, doi ochi rosii ascunsi bine in orbite urmaresc rabdator scrisul de pe foaie. E o lista…o lista cu nume.

Se uita in ochii fetei de la informatii si citindu-i lista isi noteaza etajul si salonul in dreptul fiecarui nume de pe lista. Se indreapta spre lift si dupa cateva minute bune de asteptare reuseste sa se urce intr-unul. Directia: Etajul 10, Salonul 104, patul de la geam.

Pas cu pas se simte tensiunea din aer. In urma ei ramane o dara de aer rece si un fior trece pe sira celor ce se intersecteaza intamplator cu ea. Daca ar avea muschi, acestia ar fi incordati la maxim. Isi trage gluga neagra pe cap, deschide usa salonului si cu o mana sigura trage din mantie o coasa proaspat ascutita. Un vajait scurt si coasa isi atinge tinta. Piuitul intermitent al monitorului se transforma intr-un tiuit continuu si strident.

Acum poate pleca, si-a terminat treaba acolo, altcineva o asteapta pe alt etaj… In drumul spre scari, o asistenta care se grabeste spre salonul 104 se ciocneste de ea, trece prin ea…si ramane doar cu o senzatie stranie de frig…se uita in spate de parca ar fi fost ceva acolo si isi reia fuga spre salon.

Gluga se lasa si coasa loveste…salon dupa salon, etaj dupa etaj… Lista se micsoreaza din ce in ce mai mult. Brusc ceasul de la mana ii suna…s-a terminat programul de lucru…

Se indreapta spre iesire si citind lista inca o data exclama printre dinti: “Nu va bucurati, maine vine si randul vostru…”