Dosarul

Ajunsa acasa isi turna un pahar de whisky, se tranti pe canapea si intinse mana spre dosarul care statea ademenitor pe masa din fata ei.

Timp de trei ore intinse si isi retrase mana intr-un joc chinuitor de du-te-vino. Intr-un final paru ca decizia e luata. Trase dosarul aproape de ea si fara sa il deschida isi plimba degetele peste cantul filelor incercand sa le estimeze numarul... 25... 25 de pagini pline de informatii secrete numai pentru ochii ei. Stia ca trebuie sa le parcurga mai devreme sau mai tarziu iar “devreme” trecuse de mult.
Era 1 noaptea cand dosarul se deschise in bataia puternica a unei pale de vant intrata pe geamul uitat deschis. Rigora sari ca arsa din somnul fara vise in care picase si ochii ii cazura pe pagina care se grabise sa i se arate. Privirea ii fu intoarsa de o pereche de ochi caprui care straluceau sagalnic dintr-o poza atasata paginii din dosar.
Rigora, vadit mult mai interesata de continutul dosarului, lua poza in mana stanga, ii zambi si o aseza pe masa langa dosar in asa fel incat sa fie in permanenta la vedere.
“Ia sa vedem noi, frumosule, ce e cu tine...” spuse catre poza si deschise dosarul la prima pagina. Foaie cu foaie, dosarul isi dezvelea misteriosul continut. Fiecare pagina aducea un rid pe fruntea Rigorei, iar fiecare privire fugara aruncata pozei de pe masa il stergea.
De-abia spre sfarsitul lecturii chipul cosasei se lumina puternic, semn ca in sfarsit lucrurile capatau un sens. “Asadar asta vor de la mine?!? Asta e misiunea secreta pe care mi-au pregatit-o. Perfect!”
“Deci sa recapitulez:
- Ma intorc in lumea celor vii (nimic anormal inca)
- Imi pastrez toate amintirile din lumea asta si le capat si pe cele din viata mea anterioara (nemaiintalnit de ciudat...nu am mai auzit de asa ceva si sunt convinsa ca nici o carte de istorie a Vietii de dupa nu a consemnat vreun eveniment similar)
- Trec iar de partea baricadei care se ocupa cu salvatul vietilor in rol de rezidenta in an final (o sa fie interesant sa retraiesc rezidentiatul cu mintea de acum...nu tu tocit pentru examene... nu tu nopti dormite cu capul pe mesele bibliotecii universitatii...doar distractie si...distractie. Bine, hai, si niste practica, pana una alta n-am mai pus mana pe bisturiu de 6 ani lungi)
- Dau coasa si primesc in schimb bisturiul
- Il caut pe tanarul din poza, il fac sa se indragosteasca de mine si aflu tot ce se poate despre el (acum chiar ca mi-au starnit curiozitatea...ce e oare asa de important de aflat despre tipul asta de merita atata deranj si incalcarea atator legi?)
“OK. Intram in joc!”
Doua ore de somn, un dus, micul dejun servit in drum spre usa in timp ce ma incalt si am plecat spre intalnirea ce are sa imi schimbe “viata”.

Ziua cea mare

Doi arhangheli si doi demoni imbracati la costum negru stateau de partea cealalta a mesei. Se vedea de la o posta ca sunt din conducerea Ministerului de Tranzitie si Dezintegrare…Total neinteresant…Rigora ii stia de mult, inca de cand s-a angajat in minister. O a cincea persoana din incapere ii captase ei atentia, o figura scheletica cu obrajii supti si cu tenul scorojit parca de trecerea timpului. Era o fata pe care nu o mai vazuse de mult asa de aproape. Decimus Veritas, primul cosas mentionat in analele ministerului, autorul a mai mult de jumatate din literatura de profil, profesor universitar la Universitatea de Stiinte Morbide si sef de catedra la Dezintegrare. O prezenta stranie care o puse pe ganduri, mai ales ca nici nu stia de ce fusese chemata acolo.
- Buna ziua domnisoara Mortis! rosti pe un ton linistitor unul din arhangheli. Poftiti, luati un loc! Ne bucuram ca ati reusit sa ajungeti intr-un timp asa de scurt. Stiti despre ce e vorba?...sau nu v-a informat secretara? Aaa, ce distrat sunt, am uitat ca nu i-am spus secretarei decat sa va cheme de urgenta…ma intelegeti…asa ceva important nu poate ajunge la urechile oricui…
Tocmai cand se pregatea sa deschida Rigora gura, vocea profesorului Veritas umplu camera:
- Normal ca nu te intelege Angius. Sarmana fata habar nu are despre ce vorbesti. Nu i-a spus nimeni si vad ca nici tu nu te grabesti sa o faci. Propun sa nu ne mai lalaim aiurea si sa trecem la subiect.
- Desigur, Decimus, ai dreptate. Domnisoara Mortis, presupun ca prezentarile nu isi mai au rostul…pe noi ne stiti, iar pe profesorul Veritas sunt convins ca l-ati cunoscut in facultate si ca probabil i-ati fost si studenta. Ok, ceea ce va voi dezvalui in seara asta e de prisos sa mai spun ca trebuie sa ramana doar intre noi si peretii acestei camere. Ministerul are nevoie de serviciile dumneavoastra.
- Dar, indrazni Rigora, credeam ca lucrez deja pentru minister…
- Mda, pertinenta observatie. Permiteti-mi sa reformulez: Ministerul are nevoie neoficial de dumneavoastra. Aveti aici un dosar cu toate datele misiunii. Il veti lua si veti merge direct acasa. Nu va opriti nicaieri, nu vorbiti cu nimeni.. Maine dimineata la ora opt ne intalnim aici ca sa ne comunicati raspunsul. Sunteti libera... A, si stati linistita...se ocupa deja altcineva de cazurile dumneavoastra zilele astea.
Drumul spre casa paru de zece ori mai lung si mai anevoios. Inima ii batea din ce in ce mai tare, mainile ii ardeau de nerabdare sa scoata dosarul din geanta si sa il rasfoiasca, iar in mintea ei era un tumult de neoprit. De ce ea? Ce era acea misiune importanta pe care ministerul vroia sa i-o incredinteze ei? Ce s-ar intampla daca ar refuza? Oare o sa vrea sa accepte sau sa refuze? Oare o sa aiba de ales?
Privirile trecatorilor o deranjau. Parca toata lumea stia ca ea are un secret in geanta si toti ar fi vrut sa afle in ce consta. Gesturi care in mod normal pareau cat se poate de comune si de banale acum capatau conotatii nebanuite. Stranutul unei femei era un semnal secret pentru a fi atacata, pasii grabiti care se auzeau in spatele ei erau cu siguranta ai unui urmaritor platit sa ii afle secretul...
“Gata, toate astea trebuie sa inceteze. Incep sa devin paranoica si asta nu ma ajuta. Nimeni nu stie cine sunt si nimeni nu banuieste ce am in geanta...nici chiar eu.”
Gandul acesta ii aduse un zambet pe buze si o oarecare liniste pe drumul spre casa.

Aniversare

Zi dupa zi, noapte dupa noapte, accident dupa accident, timpul se scurgea parca prea repede pentru Rigora. Maine aveau sa se implineasca sase ani de cand murise si ajunsese aici si ca in fiecare an Ministerul ii va organiza o petrecere. O sa fie un fel de petrecere de “La multi ani!” Hmmm... Implinea sase ani de viata...de viata de dupa viata...
Gandurile incepura sa ii alerge si lasara repede in urma petrecerea si Ministerul si se opri la crampeiele de amintiri pe care le pastrase cu ea cand isi facuse trecerea.
Mult nu mai tinea minte. Stia doar ca fusese medic neurochirurg, ca iubea poezia si zapada, ca singura ei familie era mama ei si ca murise intr-un accident stupid la 31 de ani.
Da, da, accidentul si-l amintea foarte bine... Era primavara, 15 martie mai exact, natura incepuse sa isi intre in drepturi, si soarele stralucea voios pe un cer senin. Astepta metroul fredonand un refren inventat de ea care o amuza teribil...
“Oare ingerii cad? Oare ingerii mor?
Oare ingerii plang cateodata de dor?
Oare ingerii zboara spre lumina usor?
Oare ingerii merg pe sosele de nori?”
Curentul de aer ii mangaia fata si ii ravasea parul in timp ce metroul se apropia de statie. In spatele ei, niste pusti de liceu se harjoneau imbrancindu-se si radeau zgomotos.
Unul din ei se lovise de spatele ei si o propulsa intr-o fractiune de secunda pe sina metroului care intra in viteza in statie. Urma inca o lovitura si durerea se imprastie in tot corpul. Liniste...de undeva din departare se auzea o voce stranie si gajaita fredonand o melodie din care se intelegeau doar cateva cuvinte...
“Oare .......... cad? Oare .......... mor?
Oare ........... plang .........................?
................... zboara spre lumina ......
........................... pe sosele de nori..”
Hei, dar asta era refrenul ei. Ce-i drept avea mai putine cuvinte si nu mai parea asa de amuzant. Mesajul o lovi brusc in moalele capului. Rase...probabil ca nu mai avea un moale al capului dupa izbitura cu metroul. Bine ca macar mai avea simtul umorului.
Deci asta e senzatia pe care o ai cand mori?!? Mereu se intrebase cum o fi pe lumea cealalta...dar oare era pregatita sa afle?
Si au trecut sase ani. In unele nopti inca mai aude refrenul distorsionat din ziua mortii. Intr-o zi s-a intalnit si cu pustiul din cauza caruia a ajuns pe sinele metroului...murise de o supradoza la numai doi ani de la accident.
Sase ani si maine avea petrecere. Stia ca va vedea acolo multa lume...unii morti inaintea ei, altii morti de mana ei. Lume cu care reusise sa se imprieteneasca mai mult sau mai putin.
Gandurile apasatoare ii fura insa intrerupte de soneria telefonului mobil. Nimic altceva decat imnul funebru.
O voce blanda saluta politicos si se recomanda:
- Buna seara doamna Mortis! Sunt Corsia, secretara Ministrului de Tranzitie si Dezintegrare. V-am sunat sa va comunic ca maine dimineata sunteti invitata la noi la minister. Din pacate nu va pot da mai multe detalii. Ma scuzati de deranj. O seara buna in continuare. A, si va rog sa fiti la minister la opt fix...stiti cat uraste Ministrul lipsa de punctualitate.
- Da, multu....
Nu apuca sa termine cuvantul ca tonul isi facuse aparitia semnalizand clar sfarsitul convorbirii. Clar, femeia asta fusese robot telefonic intr-o viata anterioara, isi zise Rigora in gand si zambi.
Probabil ca vroiau sa ii aminteasca sa nu invite prea multa lume la petrecere pentru ca criza economica afectase tot si ministerul cauta solutii sa reduca cheltuielile. Si totusi, asta putea sa ii spuna si secretara la telefon. Nu era nevoie sa o cheme din timpul programului doar pentru atata lucru.
Variante alternative se infiripau in capul ei, dar din fericire stia ca nu e cazul sa plece urechea la urzelile ce se teseau in capul ei. Cand e vorba de Ministru, nimic nu e simplu. Nu are rost sa imi pierd noaptea fabuland.
Isi puse pijamaua, se baga in pat si stinse veioza in forma de craniu de elan.

Noapte

Aud voci. Sau….sau mi se pare? Nu, le aud din ce in ce mai clar si mai tare… Aud o voce de copil care ma striga pe nume si ma roaga sa ma joc cu el. Oare cine e si de unde imi stie numele? As vrea sa il intreb dar nu stiu daca ma poate auzi si el. Incerc sa deschid gura si sa articulez ceva dar nu pot, gura imi e inclestata si refuza sa se deschida. E ca si cum ar fi stransa intr-o chinga invizibila.
Brusc copilu tace si vocea lui vesela e inlocuita de vocea stridenta a unei adolescente: “De ce? De ce s-a intamplat asta? N-am gresit cu nimic nimanui, suntem oameni buni….de ce? Maine aveam balul de absolvire…” Si fata tace.
Din intuneric se desprinde o umbra ce prinde contur pe masura ce se apropie de fata mea. Ma feresc. Umbra era un pumn si in spatele lui, iesit din ceata, e un barbat. E inalt si bine facut, are fata incrancenata si plina de sange. La spate se vede cum ii atarna zdrobita mana stanga, prinsa de corp doar de o fasie groasa de piele. Acum inteleg… Azi am provocat un accident in lant pe autostrada. Ei erau intr-una din masini…dar…jur…erau pe lista… toti erau pe lista…am verificat de trei ori… Nu, nu aveam cum sa gresesc, nu am gresit in 5 de ani si nu s-a intamplat nici acum.
Doi ochi…doi ochi blajini se desprind din intuneric. Calm, fara graba, se apropie . In jurul lor apar detaliile fetei si un trup de femeie. Privirea care ma fixeaza e deopotriva mustratoare si intelegatoare….probabil ea intelege ca nu a fost decizia mea…eu doar execut. Nu intreb si nu comentez. E pe lista, trebuie sa moara. Asa e dintotdeauna si asa va ramane. Nu eu fac lista, nu eu judec oamenii. Eu doar execut.
Femeia a dispaut, si tocmai cand ma bucuram ca s-a terminat totul, simt cum cineva ma trage de roba si aud din spatele meu glasul copilului care ma roaga sa ma joc cu el. Inca un “De ce?” si inca un pumn zboara spre mine. In ceafa simt privirea mustratuare a femeii… Sute de maini se reped spre mine…chipuri, voci, urlete… Pe unele le recunosc pe altele nu. Nici nu trebuie…sunt cei pe care i-am omorat in cei 5 ani de cand am primit “slujba”. Mainile lor se reped spre mine, ma apuca si incep sa traga in toate partile. Articulatiile ma dor si simt cum fiecare os din corp vrea sa se desprinda si sa se elibereze de presiunea la care e supus. Explodez, ma imprastii in negura care ma inconjoara si ma trezesc plina de sudoare.
A fost un vis, un vis pe care il am din ce in ce mai des. Oare incep sa am resentimente? Oare incep sa am sentimente? Oare imi pierd mintile? Am mai auzit de cazuri cand Cosasii au avut astfel de simptome si asta a dus la demiterea lor din functie si la eliminarea lor. Pana la urma urmei nimic nu e mai rau decat un calau care se indoieste de corectitudinea actiunilor lui. Clar innebunesc.
Eu le-am spus sa ma lase in domeniul medical ca doar am lucrat pe chirurgie o viata intreaga - asta cand eram in viata – dar ei nu si nu; cica ma potrivesc mai bine la rutier, ca am potential si ca au nevoie de cineva de incredere acolo. N-am avut de ales, am ajuns Cosasa la rutier. Acum in loc sa iau vietile cu coasa, sparg cauciucuri, tai cablurile de la frane, calculez traiectorii… Nu e normal, nu e normal...

O zi de lucru

Ora 6:30 dimineata. Patul de lemn incepe sa vibreze in armonie cu taraitul ceasului desteptator. Plapuma sare de pe pat si doua picioare lovesc podeaua cu un zgomot sec. Corpul i se intinde atat de tare incat lasa impresia ca e gata gata sa se desfaca in orice moment din toate articulatiile. Se indreapta fara nici un fel de graba spre baie, se spala pe ochi si se baga sub dus.

Micul dejun il serveste in bucatarie pe o masuta mica din fildes si corn de cerb. Doua sandwich-uri si o omleta cu branza. Oricum, nu se simte satula…

Iese pe usa si se indreapta cu pasi mari spre statia de autobuz…e in intarziere si nu ii place lucrul asta. Azi se ocupa de un spital si de obicei la spital astepti mult ca sunt multi pacienti pe liste.

Coboara din autobuz si isi ia in viteza o cafea de la buticul din fata spitalului. O bea din doua inghitituri si mareste iarasi pasul. Intra in holul mare si se opreste in fata ghiseului de informatii. Baga mana rece in pelerina si scoate la lumina o bucata de hartie. O despatureste si o netezeste cu podul palmei. De pe fata osoasa, fara nici un fel de mimica, doi ochi rosii ascunsi bine in orbite urmaresc rabdator scrisul de pe foaie. E o lista…o lista cu nume.

Se uita in ochii fetei de la informatii si citindu-i lista isi noteaza etajul si salonul in dreptul fiecarui nume de pe lista. Se indreapta spre lift si dupa cateva minute bune de asteptare reuseste sa se urce intr-unul. Directia: Etajul 10, Salonul 104, patul de la geam.

Pas cu pas se simte tensiunea din aer. In urma ei ramane o dara de aer rece si un fior trece pe sira celor ce se intersecteaza intamplator cu ea. Daca ar avea muschi, acestia ar fi incordati la maxim. Isi trage gluga neagra pe cap, deschide usa salonului si cu o mana sigura trage din mantie o coasa proaspat ascutita. Un vajait scurt si coasa isi atinge tinta. Piuitul intermitent al monitorului se transforma intr-un tiuit continuu si strident.

Acum poate pleca, si-a terminat treaba acolo, altcineva o asteapta pe alt etaj… In drumul spre scari, o asistenta care se grabeste spre salonul 104 se ciocneste de ea, trece prin ea…si ramane doar cu o senzatie stranie de frig…se uita in spate de parca ar fi fost ceva acolo si isi reia fuga spre salon.

Gluga se lasa si coasa loveste…salon dupa salon, etaj dupa etaj… Lista se micsoreaza din ce in ce mai mult. Brusc ceasul de la mana ii suna…s-a terminat programul de lucru…

Se indreapta spre iesire si citind lista inca o data exclama printre dinti: “Nu va bucurati, maine vine si randul vostru…”