Zi dupa zi, noapte dupa noapte, accident dupa accident, timpul se scurgea parca prea repede pentru Rigora. Maine aveau sa se implineasca sase ani de cand murise si ajunsese aici si ca in fiecare an Ministerul ii va organiza o petrecere. O sa fie un fel de petrecere de “La multi ani!” Hmmm... Implinea sase ani de viata...de viata de dupa viata...
Gandurile incepura sa ii alerge si lasara repede in urma petrecerea si Ministerul si se opri la crampeiele de amintiri pe care le pastrase cu ea cand isi facuse trecerea.
Mult nu mai tinea minte. Stia doar ca fusese medic neurochirurg, ca iubea poezia si zapada, ca singura ei familie era mama ei si ca murise intr-un accident stupid la 31 de ani.
Da, da, accidentul si-l amintea foarte bine... Era primavara, 15 martie mai exact, natura incepuse sa isi intre in drepturi, si soarele stralucea voios pe un cer senin. Astepta metroul fredonand un refren inventat de ea care o amuza teribil...
“Oare ingerii cad? Oare ingerii mor?
Oare ingerii plang cateodata de dor?
Oare ingerii zboara spre lumina usor?
Oare ingerii merg pe sosele de nori?”
Curentul de aer ii mangaia fata si ii ravasea parul in timp ce metroul se apropia de statie. In spatele ei, niste pusti de liceu se harjoneau imbrancindu-se si radeau zgomotos.
Unul din ei se lovise de spatele ei si o propulsa intr-o fractiune de secunda pe sina metroului care intra in viteza in statie. Urma inca o lovitura si durerea se imprastie in tot corpul. Liniste...de undeva din departare se auzea o voce stranie si gajaita fredonand o melodie din care se intelegeau doar cateva cuvinte...
“Oare .......... cad? Oare .......... mor?
Oare ........... plang .........................?
................... zboara spre lumina ......
........................... pe sosele de nori..”
Hei, dar asta era refrenul ei. Ce-i drept avea mai putine cuvinte si nu mai parea asa de amuzant. Mesajul o lovi brusc in moalele capului. Rase...probabil ca nu mai avea un moale al capului dupa izbitura cu metroul. Bine ca macar mai avea simtul umorului.
Deci asta e senzatia pe care o ai cand mori?!? Mereu se intrebase cum o fi pe lumea cealalta...dar oare era pregatita sa afle?
Si au trecut sase ani. In unele nopti inca mai aude refrenul distorsionat din ziua mortii. Intr-o zi s-a intalnit si cu pustiul din cauza caruia a ajuns pe sinele metroului...murise de o supradoza la numai doi ani de la accident.
Sase ani si maine avea petrecere. Stia ca va vedea acolo multa lume...unii morti inaintea ei, altii morti de mana ei. Lume cu care reusise sa se imprieteneasca mai mult sau mai putin.
Gandurile apasatoare ii fura insa intrerupte de soneria telefonului mobil. Nimic altceva decat imnul funebru.
O voce blanda saluta politicos si se recomanda:
- Buna seara doamna Mortis! Sunt Corsia, secretara Ministrului de Tranzitie si Dezintegrare. V-am sunat sa va comunic ca maine dimineata sunteti invitata la noi la minister. Din pacate nu va pot da mai multe detalii. Ma scuzati de deranj. O seara buna in continuare. A, si va rog sa fiti la minister la opt fix...stiti cat uraste Ministrul lipsa de punctualitate.
- Da, multu....
Nu apuca sa termine cuvantul ca tonul isi facuse aparitia semnalizand clar sfarsitul convorbirii. Clar, femeia asta fusese robot telefonic intr-o viata anterioara, isi zise Rigora in gand si zambi.
Probabil ca vroiau sa ii aminteasca sa nu invite prea multa lume la petrecere pentru ca criza economica afectase tot si ministerul cauta solutii sa reduca cheltuielile. Si totusi, asta putea sa ii spuna si secretara la telefon. Nu era nevoie sa o cheme din timpul programului doar pentru atata lucru.
Variante alternative se infiripau in capul ei, dar din fericire stia ca nu e cazul sa plece urechea la urzelile ce se teseau in capul ei. Cand e vorba de Ministru, nimic nu e simplu. Nu are rost sa imi pierd noaptea fabuland.
Isi puse pijamaua, se baga in pat si stinse veioza in forma de craniu de elan.
Gandurile incepura sa ii alerge si lasara repede in urma petrecerea si Ministerul si se opri la crampeiele de amintiri pe care le pastrase cu ea cand isi facuse trecerea.
Mult nu mai tinea minte. Stia doar ca fusese medic neurochirurg, ca iubea poezia si zapada, ca singura ei familie era mama ei si ca murise intr-un accident stupid la 31 de ani.
Da, da, accidentul si-l amintea foarte bine... Era primavara, 15 martie mai exact, natura incepuse sa isi intre in drepturi, si soarele stralucea voios pe un cer senin. Astepta metroul fredonand un refren inventat de ea care o amuza teribil...
“Oare ingerii cad? Oare ingerii mor?
Oare ingerii plang cateodata de dor?
Oare ingerii zboara spre lumina usor?
Oare ingerii merg pe sosele de nori?”
Curentul de aer ii mangaia fata si ii ravasea parul in timp ce metroul se apropia de statie. In spatele ei, niste pusti de liceu se harjoneau imbrancindu-se si radeau zgomotos.
Unul din ei se lovise de spatele ei si o propulsa intr-o fractiune de secunda pe sina metroului care intra in viteza in statie. Urma inca o lovitura si durerea se imprastie in tot corpul. Liniste...de undeva din departare se auzea o voce stranie si gajaita fredonand o melodie din care se intelegeau doar cateva cuvinte...
“Oare .......... cad? Oare .......... mor?
Oare ........... plang .........................?
................... zboara spre lumina ......
........................... pe sosele de nori..”
Hei, dar asta era refrenul ei. Ce-i drept avea mai putine cuvinte si nu mai parea asa de amuzant. Mesajul o lovi brusc in moalele capului. Rase...probabil ca nu mai avea un moale al capului dupa izbitura cu metroul. Bine ca macar mai avea simtul umorului.
Deci asta e senzatia pe care o ai cand mori?!? Mereu se intrebase cum o fi pe lumea cealalta...dar oare era pregatita sa afle?
Si au trecut sase ani. In unele nopti inca mai aude refrenul distorsionat din ziua mortii. Intr-o zi s-a intalnit si cu pustiul din cauza caruia a ajuns pe sinele metroului...murise de o supradoza la numai doi ani de la accident.
Sase ani si maine avea petrecere. Stia ca va vedea acolo multa lume...unii morti inaintea ei, altii morti de mana ei. Lume cu care reusise sa se imprieteneasca mai mult sau mai putin.
Gandurile apasatoare ii fura insa intrerupte de soneria telefonului mobil. Nimic altceva decat imnul funebru.
O voce blanda saluta politicos si se recomanda:
- Buna seara doamna Mortis! Sunt Corsia, secretara Ministrului de Tranzitie si Dezintegrare. V-am sunat sa va comunic ca maine dimineata sunteti invitata la noi la minister. Din pacate nu va pot da mai multe detalii. Ma scuzati de deranj. O seara buna in continuare. A, si va rog sa fiti la minister la opt fix...stiti cat uraste Ministrul lipsa de punctualitate.
- Da, multu....
Nu apuca sa termine cuvantul ca tonul isi facuse aparitia semnalizand clar sfarsitul convorbirii. Clar, femeia asta fusese robot telefonic intr-o viata anterioara, isi zise Rigora in gand si zambi.
Probabil ca vroiau sa ii aminteasca sa nu invite prea multa lume la petrecere pentru ca criza economica afectase tot si ministerul cauta solutii sa reduca cheltuielile. Si totusi, asta putea sa ii spuna si secretara la telefon. Nu era nevoie sa o cheme din timpul programului doar pentru atata lucru.
Variante alternative se infiripau in capul ei, dar din fericire stia ca nu e cazul sa plece urechea la urzelile ce se teseau in capul ei. Cand e vorba de Ministru, nimic nu e simplu. Nu are rost sa imi pierd noaptea fabuland.
Isi puse pijamaua, se baga in pat si stinse veioza in forma de craniu de elan.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu